Băile Imperiale Austriece

Cetatea Drencova, mai exact ruinele ei, se află în Dunăre din 1969, atunci când a fost inundată de apele fluviului. Înainte de această dată, arheologii au reușit să facă unele cercetări și au stabilit că fortificația avea formă de patrulater, cu dimensiuni de 23/21 m.  Zidurile, groase de 1,5 metri și înalte de 15 metri, sunt realizate din piatră de carieră înecată în mortar, iar patrulaterul era construit din blocuri atent cioplite. Ca majoritatea fortificațiilor, și cetatea Drencova avea un șanț de apărare, care s-a văzut în urmă cu patru decenii.           Cetatea a fost construită după 1419, pe vremea regelui Sigismund de Luxemburg și avea rol de apărare a frontului dunărean în fața puterii otomane. În perioada 1429-1435, fortificația a fost inclusă în sistemul de apărare din Banat, la acea vreme aflat sub stăpânirea cavalerilor teutoni. Din 1439, cetatea a trecut în proprietatea mai multor familii nobile românești, care se ocupau de întreținerea fortificațiilor de pe cursul Dunării.            Cercetările arheologice au scos la suprafață podoabe și brățări din bronz și argint, săbii, pumnale, vase de metal, o necropolă care ar data din secolele XII-XIII. Se spune că cetatea ar fi fost construită după modelul unui castru roman, aflat în apropiere, dar nu se știe nimic sigur.   Ruinele cetății Drencova se pot observa de pe DN 57, aproape de localitatea Berzasca. Drencova a fost un sat, înghițit și el de apele Dunării, care aparținea de această localitate.            Nu se știe cât vor mai rezista aceste ruine în apele grăbite ale fluviului, însă ele spun multe despre "inginerii" care au ridicat-o și despre calitatea materialelor folosite; prezența ei până acum dă dovadă de măiestrie. Sursa text & foto

„Piatra scrisă”  sau Tabula Baross (numită după modelul roman) se află pe malul stâng al Dunării, pe DN 57, la circa 10 km în aval de  localitatea Coronini. Inscripția este plasată pe o stâncă în zona Alibegului (vechea vatră a satului Coronini – fost Pescari). Aceasta are aproximativ 10 m lungime și 7, 5 m lățime. Textul este expus pe 11 rânduri în limba maghiară și este scris cu majuscule. Traducerea acestuia în limba română spune: “Regularizarea Porții de Fier și a celorlalte cataracte reglementate prin articolul 26 în Legea din 1888 s-a început sub stăpânirea lui FRANCISC I , prim– ministru fiind contele IULIUS SZAPARY și ministrul de comerț GABRIEL BELLUSY BAROSS , la 15 septembrie 1890.Binecuvîntarea lui Dumnezeu să fie pe această placă comemorativă și pe cei care au contribuit la ridicarea ei.” Numele inscripției vine de la numele ministrului de comerț Bellusy Baross Gabor, care a finanțat și a răspuns de aceste lucrări. Soluționarea definitivă a problemelor de navigație pe Dunăre în zona Clisurii s-a realizat în zilele noastre prin construirea sistemului energetic și de navigație de la Porțile de Fier între anii 1864 și 1971. Sursa text & foto

Așezarea romană de la Berzovia era un castru de legiune, fortificat cu val de pământ și șanțuri, având dimensiunile de 490 m x 410 m. Conform arheologului Alexandru Fluture acesta a fost primul mare castru ridicat de armata romană în primul război de cucerire a Daciei. Astfel, Castrul Berzobis, trecut în vechime pe hărțile Imperiului Roman, se află în vatra satului. Construcția militară a fost până în anul 119 d. Hr. garnizoana legiunii a IV-a Flavia Felix. Primele săpături arheologice neștiițifice la ruinele marelui castru roman de la Berzovia, s-au făcut la sfârșitul secolului al XVIll-lea și au fost publicate într-o revistă la Bratislava (Nenes Ungarisches Magazin), de către Hoffinger. În urma acetor săpături, au fost scoase la iveală pretorium-ul, caldarium-ul, precum țevile apeductetor și canalelor. În anul 1856, funcționarul Șefan Ionescu, întreprinde alte săpături, în perioada cand satul Jidovin era mutat chiar pe castrul roman. În anul 1866, au fost scoase la iveală, pe lângă cărămizi cu inscripția Legiunilor IV Flavia Felix și a Xlll-a Gemina diferite obiecte de gospodărie și bani din perioada împăraților Vespasian, Traian și Comodus. În anul 1882, Kart Torma, arheolog transilvanean, parcurge drumul roman de la Banatca Palanca până la Tibiscum, identificând și Iocul castrului Berzobis. La fel ca și în numeroase așezări din judetul Caraș-Severin și la Berzovia, cercetarile arheologice au scos la iveală urme și așezări din prima epocă a fierului. În vatra satului, cele mai vechi urme descoperite sunt câteva fragmente ceramice neolitice, aparținând neoliticului timpuriu și târziu. S-au semnalat de asemenea urmele unor așezări din prima epocă a fierului, atât la Berzovia cât și la Fizeg, sat aparținător comunei, dovedind larga difuziune a culturilor apartinând acestei perioade, când se pun bazele viitoarei civilizații daco-getice. Dovezi materiale despre existența unor așezări daco-getice, datând dinainte de cucerirea romană, au legit la iveală atât la Berzovia cât și la Fizeg, printre materialele arheologice găsite se numără fragmentele ceramice, aparținând unor vase de lucrate cu mâna sau la roata (obișnuita ceașcă dacică – cățuia – frecventă în toate așezările cunoscute de pe teritoriul Romaniei) Sursa Text Foto: https://www.primaria-berzovia.ro/istoric

A fost dezvelită la 3 iunie 1943, reprezentându-l pe general într-o recunoaştere cu harta şi binoclul în mână. Este opera sculptorului Mihail Onofrei. Până în anul 1918, pe acelaşi soclu a fost aşezată statuia împăratului Franz Josef I, dezvelită în 1906. La 8 decembrie 1860, se năștea la Caransebeș Ioan Dragalina, cel care avea să devină unul dintre cei mai bravi generali români angrenați în luptele din Primul Război Mondial. A trecut prin toate treptele ierarhice militare, și anume căpitan (1893), maior (1899), locotenent-colonel (1908). În perioada 1908-1911, lt.col. Ioan Dragalina a fost comandant al Școlii Militare de Infanterie din București. La începerea Primului Război Mondial avea gradul de general de brigadă și comanda Comandamentului 3 teritorial. În aprilie 1911, Ioan Dragalina a fost avansat colonel și numit comandant al Regimentului 34 din Constanța. În această perioadă, a fost decorat cu Ordinul Coroana României, clasa IV. În anul 1915, a fost avansat la gradul de general de brigadă. În perioada neutralității României (1914-1916), s-a ocupat cu realizarea de lucrări de fortificații pe Valea Prahovei. Sursa Text & Foto: http://cnipt-caransebes.ro/zona-turistica/

Această cetate, situată într-un mirific cadru natural pe Cheile Nerei, este cunoscută sub diverse denumiri: Cetatea Socolari, Cetatea Ilidia, Cetatea Potoc, Cetatea Beiului sau Cetatea Terezia. (3) În cazul ultimei denumiri, ne aflăm din nou în fața unei confuzii a memorialului popular. Dacă în cazul altor vestigii bănățene se face o atribuire eronată epocii otomane, deși ele se datorează, cum am mai arătat, perioadei habsburgice din secolul al XVIII-lea, de data aceasta o cetate clar mai veche este cunoscută sub denumirea de „Cetatea Terezia”, deși originile ei coboară cel puțin până în secolul al XVI-lea, însă este foarte posibil să aibă o existență și mai veche, prelungită până în secolul al XIX-lea. Existența Cetății Beiului în superbul cadru natural al zonei, unde se integrează armonios cu lacul Ochiul Beiului și cu cascada Beușnița, a dat naștere unei serii de frumoase legende. „Pornind din marginea satului (Socolari), drumul urcă întâi o coastă întinsă, după care urmează aproximativ curba de nivel, într-un peisaj despădurit, cu destulă stâncărie, dezolant. Trece firul unui pârâiaș, apoi ocolește Dealul Cetății, unde ruinele unei vechi cetăți cocoțate pe vârful stâncos al dealului stăpânesc întinderile spre vest. Cetatea, construită se pare în timpul turcilor, a fost un important punct strategic.” (4) Urmează apoi legendele potrivit cărora lacul Ochiul Beiului provine fie din lacrimile stăpânului cetății la pierderea fiicei, fie din lacrimile fiicei acestuia la pierderea iubitului. Faptul că ruinele unei cetăți medievale se află în cadrul natural protejat al rezervației Cheilor Nerei nu face decât să sporească frumusețea și atractivitatea acestora. El contribuie la îmbinarea cunoștințelor naturale și istorice, întrucât lucrările dedicate cadrului geografic și biologic al Cheilor Nerei amintesc, după cum am arătat, Cetatea Beiului, iar scrierile istorice trebuie să facă referire cu acest prilej și la peisajul natural mirific al Banatului montan. Sursă text & foto

Sub denumirea Villa Rustica se află în satul Gornea din județul Caraș-Severin, chiar pe marginea DN57, ruinele unei ferme romane. “Județul Caraș-Severin este unul din județele cu cel mai mare număr de situri arheologice din țară. Aproape că nu există sat în care să nu existe măcar un sit. Numai în satul Gornea au fost înregistrate oficial vreo opt astfel de locuri. Prin “oficial” a se înțelege Repertoriul Arheologic Național.” “Denumirea oficială este Situl arheologic de la Gornea - "Căunița de Sus". Ansamblu anonim, locuință civilă. Săpături arheologice importante au avut loc în 1976, în urma lor fiind descoperită așezarea de la Gornea.” Clădirea avea formă de navă, asemănătoare unei biserici. Se presupune că ar fi aparținut unei familii înstărite, undeva în secolele IV-V. Descoperirile arheologice făcute în sit pare că au fost foarte valoroase. Tezaurul monetar indică o locuire intensă. Ferma în sine reprezenta un model de viață avansat și bine organizat. S-au descoperit în apropiere inclusiv cuptoare elaborate pentru ars cărămizi iar locuința era prevăzută cu sistem de încălzire în pardoseală (hipocaustum) prin intermediul unor țevi ceramice. A mai fost descoperită și o plăcuță din bronz, inscripționată. Majoritatea acestor elemente se află la muzeul din Reșița. La fața locului nu prea mai este mare lucru. Ceva-ceva a stat în picioare până după Primul Război Mondial; odată cu trecerea la administrația de la București... lucrurile nu au mai fost prea bune... localnicii au avut nevoie de materiale de construcții... Astăzi s-a reconstituit un pic fundația, atât cât să ne putem face o idee vagă despre cum arăta casa și s-a pus un indicator cu denumirea monumentului.  Sursă text & foto

Castrul roman Pojejena este situat pe teritoriul localității Pojejena, județul Caraș-Severin. Locul ales de romani pentru ridicarea castrului cu vicus -ul militar adiacent este ideal pentru controlul navigaţiei pe Dunăre, fiind în arealul de vizibilitate a cetăţilor Divici şi Coronini. Totodată locul fusese de multe ori în istorie un punct de pază a trecerii Dunării de la sud la nord, un veritabil cap de pod. Chiar şi contele Marsigli care la sfârşitul secolului al XVII-lea vizitează zona remarcă legătura dintre ruinele romane de la Pojejena sârbească cu cele care erau vizibile vizavi, pe malul sudic al Dunării, în dreptul Pojejenei turceşti. În zona castrului între brazdele de pământ proapăt arat a fost descoperită o monedă, cu un aspect tocit, emisă de împăratul Gallienus. Aceasta descoperire relevantă poate fi un semn că la sfârşitul secolului al III-lea fortificaţia era încă folosită intens. În arealul aşezării civile terenul pare mai afectat de lucrările agricole şi de grădinărit fapt care îngreunează cercetarea.Totusi terenul oferă multe urme de zidărie, fragmente ceramic romane, mai ales de secol II-III p. Chr. şi chiar dacă zona a fost „bântuită” ani de zile de braconieri, mai apar şi obiecte antice din metal. Stratigrafia aici nu depăşeşte 0,80 cm şi straturile antice sunt dese ori distruse de locuirea modernă şi medievală. Potenţialul arheologic al zonei este uriaş şi mai există petece de pământ care nu au fost deranjate foarte tare de locuirea contemporană ce suprapune antica Pojejena, suprafeţe care ar merita protejate şi cercetate asemenea unei rezervaţii arheologice autentice. Sursa text Sursa foto

Fortificaţia de la Divici-„Grad” se află situată pe Clisura Dunării, între kilometri fluviali 1065-1066, pe ultimele înălţimi ale Munţilor Almăjului, ocupând un masiv de formă triunghiulară, cu o suprafaţă de 7000m pătraţi, ce domină cu cca. 100m cursul fluviului. Înconjurat pe trei laturi de pante abrupte, ea este accesibilă doar pe o şa îngusta dinspre nord, barată în Antichitate cu două şanţuri de apărare, având o deschidere de 6, respectiv 10m, separate de ceea ce pare să fi fost un val de pământ. În imediata apropiere a fortificaţiei, pe o serie de terase antropice localizate pe pantele estice ale promontoriului, au fost observate numeroase urme de locuire – la poale, pe malurile Dunării a existat şi o aşezarea civilă contemporană, actualmente inundată ca urmare a construirii barajului de la Porţile de Fier (Gumă et alii 1987; Gumă et alii 1995; Gumă et alii 1997; Glodariu 2004; Rustoiu 2005; Rustoiu 2006-2007). Aflaţi la congruenţa a două lumi, războinicii daci de pe Clisura Dunării au edificat fortificaţii solide, integrate într-un sistem coerent, ce viza controlarea accesului în punctele cheie de traversare a Dunării. Consolidându-şi puterea prin negoţ, dar şi prin jaf, ei s-au aflat în prima linie în faţa avansului armatelor romane înspre Dunăre, reuşind să reziste până în vremea marilor confruntări daco-romane. Armele curbe descoperite în ruinele cetăţii dacice de la Divici, un important fort de graniţă, aruncă o lumină puternică asupra importanţei acestui punct de la frontieră. Este probabil că garnizoana cantonată aici, aflată în evidentă relaţie cu centrul de putere din Munţii Orăştiei, era alcătuită din militari de elită, armamentul, tipul de fortificaţie, turnul în sine, poziţia geografică convergând spre această ipoteză. Divici-„Grad” are cel mai întins areal de vizibilitate, controlând accesul pe cursul Dunării pe o distanţă de cca. 25 de km. Are o vedere bună asupra plaiurilor ce urcă pantele Munţilor Almăjului, dar şi asupra malului drept al fluviului. Zona în care era situată este o zonă de lărgire în cadrul defileului, unde apa Dunării putea fi traversată în relativă siguranţă - mai mult decât atât, iarna, în acest sector, există şi tendinţa apariţiei podurilor de gheaţă. Caravanele de negustori sau cetele războinice în căutare de pradă, odată ajunse pe malul sudic, puteau să se îndrepte către valea largă a râului Pek, de unde puteau ajunge cu uşurinţă pe una dintre cele mai importante rute comerciale şi militare ale vremii - Valea Moravei. Spre est, văile largi ofereau terenuri suficiente pentru agricultură, apropierea de zona montană oferind de asemenea lemn şi piatră din belşug, care au şi fost de altfel utilizate la edificarea fortificaţiei în a doua şi a treia fază de existenţă a ei, iar pescuitul sau vânătoarea puteau oricând deveni surse suplimentare de hrană (El Susi 1996). Sursa text Sursa foto

Între anii 1870-1880, pe dealul ce despărțea în epoca modernă Ilidia şi Socolari se puteau observa urmele unei aşezări întărite din piatră. Deși nu se cunoaște exact originea acesteia, pe baza descoperirilor arheologice şi informaţiilor din izvoare care susțin continuitatea dacică apoi daco-romană în aşezările de mineri din ţinutul cărăşan se poate concluziona că este o construcție ce aparținea acelor vremuri antice.